In cultura orientală bambusul reprezintă un simbol al longevității, datorită flexibilității sale și a faptului că supraviețuiește în cele mai dificile condiții. Bambusul face față forței vântului sau greutății zăpezii datorită supleței și mai ales a rădăcinilor sale puternice și adânc înfipte în sol.

Similar, rădăcinile artelor marțiale sunt foarte adânci și se pierd în negura timpului. În era modernă, multe din aceste rădăcini au fost plantate în alte țări, ori au suferit transformări majore, chiar în locul de origine. Pentru a supraviețui, artele marțiale s-au transformat și adaptat considerabil de-a lungul timpului. Schimbarea este o lege a naturii, însă pentru a nu pierde esența lor, trebuie să ne întoarcem mereu la bază.

La fel ca și bambusul, artele marțiale depind de forța și adâncimea rădăcinilor. Rădăcinile stilului Ashihara Karate au fost plantate în România cu aproape 30 de ani în urmă, de către Mircea Cârloganu. De atunci au crescut, s-au schimbat și chiar au migrat pe alte continente, însă au continuat să existe, indiferent de intemperii.

Primul dojo de Ashihara Karate a fost înființat în Brașov, în iunie 1986, iar această carte va încerca să descrie atmosfera incredibilă a acelor ani. Deși a trecut atât de mult timp, pentru mulți dintre vechii elevi, amintirile sunt încă proaspete, pentru că le-au marcat viața și le-au format caracterul, chiar dacă unii nu mai practică în prezent artele marțiale. Descrierea acelor ani este plină de pasiune, savuroasă și pe alocuri chiar tragi-comică, iar toți cei care au participat la acest proiect au făcut un efort deosebit pentru a-și aduce aminte acele vremuri, prin interviuri la telefon sau pe Skype, prin scrisori și e-mail-uri, care au traversat lumea, ca să fie adunate într-o carte.

Înainte de a ajunge la dojo-ul din Brașov, este important să înțelegem istoria acestui stil japonez de karate. Hideyuki Ashihara a început să practice karate în septembrie 1961, în vechiul Oyama Dojo, într-o clădire de lemn, unde acoperișul părea că se va prăbuși în orice moment, așa cum povestește în autobiografia sa. Antrenamentele erau extrem de violente și aduceau aminte de lupta reală, însă cu cât erau mai dure cu atât mai pasionat devenea, nelipsind nici o zi din dojo-ul întunecat, cu găuri în pereți, în care la vremea respectivă nu erau mai mult de 30 de persoane. În aceeași carte menționează cu mândrie cum la examenul de centură verde, din 55 de candidați, el a fost singurul care a promovat. A început să se antreneze și mai intens, iar după ce a obținut centura maro, practic nu mai avea adversar în dojo-ului lui Oyama.

In anul 1964, era unul dintre cei mai tineri practicanți care promovau examenul de centură neagră, el având pe atunci doar 19 ani. Din anul 1966 devine instructor în Oyama Dojo care își inaugura noul sediu din Ikebukuro (o suburbie din Tokyo) și își schimba numele în International Karate Organization Kyokushin Kaikan. Din acel moment, karate devine ocupația oficială pentru Hideyuki Ashihara, chiar dacă salariul era de doar 10.000 yen (aproximativ 100 USD), bani care nu îi ajungeau nici măcar de mâncare. În afară de antrenamentele din dojo, începe să predea la cluburile din universități și în cadrul bazelor militare americane. Indiferent cât de mult practica, mereu i se părea că nu avea timp suficient la îndemână pentru a se antrena, iar dacă ajunsese să îndure absolut orice duritate din timpul antrenamentului, cel mai dificil era să își stăpânească foamea care urma. Cu timpul a ajuns să considere că senzația de foame face parte din antrenament și nu era decât un lucru în plus pentru a-i întări caracterul și voința.

Cerința pentru instructori de karate la nivel mondial luase o amploare deosebită în acei ani, așa că Sosai Oyama a decis să îl trimită în Brazilia, pentru a dezvolta Kyokushin karate pe continentul sud american. După petrecerea de rămas bun organizată de unul din ceilalți instructori, Hideyuki Ashihara intră într-o altercație cu mai mulți petrecăreți, pe care îi doboară cu faimoasa sa lovitură de cap (atama-tsuki). În urma acestui incident este exclus din Kyokushin Kaikan pentru o perioadă nedeterminată.

Urmează un timp extrem de dificil, în care trebuie să accepte că dintr-un instructor de elită într-o organizație de karate, ajunge un simplu muncitor. Aceasta este o perioadă în care înțelege și mai bine că respectul, bunătatea și compasiunea sunt calități care trebuie apreciate mereu, iar nedreptățile care i se fac zilnic, îl învață ce nu trebuie să facă altor oameni. Continuă să se antreneze de unul singur în fiecare zi, dar începe să simtă permanent cat de mult reprezenta dojo-ul pentru el.

După o perioadă de doua luni este rechemat de către Sosai Oyama și trimis în insula Shikoku, pentru a dezvolta Kyokushin Karate în acea zonă. Deși era o diferență enormă între Brazilia, unde trebuia să meargă și cea mai mică insulă din Japonia (Shikoku), își acceptă destinul şi provocarea de a lua totul de la zero, într-un loc necunoscut. Este condus la gara de cel mai bun prieten al sau, Soichiro Ogura și începe lunga călătorie spre Shikoku, cu bagajul ce conținea un singur gi (uniformă de karate) şi salariul pe o luna: 10.000 yen. Începe un nou capitol al vieții sale într-un oraș mic din prefectura Ehime, unde dojo-ul avea doar 5 elevi. Antrenamentele păreau mereu ușoare în comparație cu foamea ce urma, iar orezul gol peste care turna din belșug sos de soia era absolut delicios, atunci când si-l putea permite. Această perioadă l-a făcut să aprecieze mereu lucrurile simple, iar gustul acelui orez gol nu avea să îl uite niciodată.

După 3 luni este rechemat la Tokyo şi înștiințat că va fi trimis în Brazilia, așa cum era plănuit inițial. În perioada petrecută în Tokyo, primește o scrisoare de la cei 5 elevi din Shikoku, care îi spuneau că îl așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă. Era evident că pentru cariera lui de instructor, Brazilia era cea mai bună opțiune, însă conștiința îi spunea că nu poate să își părăsească elevii din Shikoku. În final, se decide să se întoarcă în micul sau dojo, iar când îi comunică acest lucru lui Sosai Oyama, reacția este total neașteptată. Acesta devine extrem de furios pentru că Ashihara nu îi respecta decizia sale, așa că îi comunică excluderea permanent din Kyokushin Kaikan. După un moment de tăcere, Ashihara îi mulțumește pentru tot ce a învățat în acei ani și se pregătește să plece. Însă, înainte de a ieși din dojo este chemat înapoi în biroul lui Sosai și primește permisiunea de a continua să dezvolte Kyokushin Karate în Shikoku.

Al doilea drum spre mica insulă pare mult mai scurt, pentru că de data asta a fost dorința lui să meargă acolo. Noua stare de spirit dă rezultate și deși Yawatahama era un orășel mic, ajunge de la 5 la 55 de elevi, fiind la vremea respectivă unul din cluburile cu cei mai mulți membri.

Urmează o perioadă de căutări, dar și de provocări, în care fiecare elev nou dorea să îl testeze cu adevărat. Singura variantă pe care o adoptă, este să îl doboare pe fiecare nou venit care îl provoacă. În timp realizează că doborând elevii la fiecare antrenament nu este cea mai bună soluție, iar conceptul de sabaki începe să prindă contur. Mișcările circulare și controlate, cu palmele deschise pentru a proteja elevii, încep să își facă apariția în arsenalul sau tehnic.

După câțiva ani în care își desfășoară antrenamentele în diferite săli închiriate, reușește ca în 1969 să inaugureze propriul dojo din Yawatahama. iar acesta devine un loc de referință pentru generațiile viitoare. Acesta este dojo-ul unde din primele generații de elevi au făcut parte Joko Ninomiya (fondatorul Enshin Karate) și Ishii Kazuioshii (fondatorul K1 și Seido Karate). Deși aceștia au mers mai târziu pe drumul lor, înființând-si propriile stiluri, au considerat mereu că îi datorează totul lui Hideyuki Ashihara.

Yawatahama devine prea mic pentru viziunea sa. În timp Hideyuki Ashihara începe să predea la Academia de Poliție din Matsuyama, cât și la clubul universității din același oraș. Numărul membrilor ajunge la 200. Tehnica și faima lui depășește repede granițele insulei Shikoku. La începutul anilor ’70 sub îndrumarea lui se deschid noi cluburi în Osaka, Kobe, Hiroshima și chiar și în insula Kyushu. În această perioadă, Hideyuki Ashihara devine personaj principal în “Karate Baka Ichi Dai”, o serie de benzi desenate (manga), care a contribuit enorm la popularizarea karate-ului în anii ’70.

După multe sacrificii reușește să finalizeze construcția noului dojo în Matsuyama în anul 1979. Deși ar fi trebuit să urmeze o perioadă liniștită, problemele abia acum începeau să apară pentru Hideyuki Ashihara. Organizația din care făcea parte nu a văzut cu ochi buni această realizare și mai ales faptul că dojo-urile din afara prefecturii Ehime erau strâns legate de el. Așa cum singur povestește, când începuse în 1961 în Oyama Dojo, singura sa intenție era să își perfecționeze tehnica de karate. Convingerea lui era că practicarea artelor marțiale nu însemna decât antrenament până când transpirația iese din toți porii corpului și nimic altceva. Odată cu creșterea în popularitate a karate-ului și a organizației care devenise foarte mare, interesele politice au început să primeze. Din acest motiv hotărăşte să demisioneze din IKO și își face cunoscută intenția în cadrul unei ședințe înaintea campionatului Japoniei, însă organizația i-o ia înainte și anunță în ziare că Hideyuki Ashihara nu mai face parte din Kyokushin Kaikan. Încă o dată este nevoit să o ia de la capăt pe drumul propriu, înființând Ashihara Kaikan în anul 1980. Numele oficial al organizației sale devine “New International Karate Organization Ashihara Kaikan”. Începând din acel moment își devotează toată energia pentru a crea propriul program de antrenament bazat pe sabaki, o metodă prin care un adversar mai puternic poate fi învins printr-o tehnică superioară, folosind mișcări agile, naturale și eficiente, fără consum inutil de energie. Convingerea lui a fost că acest program de antrenament îi va permite oricui, indiferent din ce colţ al lumii ar fi, să facă exact același lucru ca orice elev din dojo-ul sau din Matsuyama. Munca sa dă roade, iar în 1983 publică primul volum din manualul său. Urmează al doilea volum un an mai târziu, iar apoi în 1988, al treilea volum. Două dintre aceste manuale au fost publicate și în limba engleză sub titlul: « Fighting Karate » și « More Fighting Karate ». Toate aceste cărți devin extrem de populare în Japonia, numărul cluburilor afiliate crescând exponențial în acei ani. La sfârșitul volumului al 3-lea (More Fighting Karate) este publicată și lista cu cluburile afiliate la organizația sa, printre care și cel din România, numele lui Mircea Cârloganu fiind de asemenea menționat în carte. Având în vedere că ne aflam în anul 1988, într-o ţară comunistă unde karate nu era recunoscut ca activitate sportivă, este un lucru remarcabil faptul că un dojo din România era afiliat în mod oficial la o organizație japoneză de karate.

Hideyuki Ashihara își exprimă dorința ca toți cei care vor citi aceste manuale să nu facă aceeași greșeală pe care a făcut el inițial și să învețe tehnicile de karate doar pentru a dobori un adversar. Dacă acesta devine unicul scop, atunci sunt alte metode mult mai bune de a face asta și nu este nevoie de karate. Similar un cuțit de bucătărie poate fi folosit ca o armă letală, dar asta nu înseamnă că el trebuie folosit la așa ceva. În opinia sa scopul final al karate-ului este de a forma caracterul omului.

Soarta face ca o boală incurabilă să îl doboare când nu avea decât 50 de ani, însă înainte de a muri, lasă câteva sfaturi în ultima sa carte: « Inochi no Kotoba » (Cuvinte din suflet) :

• Antrenează-te mereu din greu, însă fă-o întotdeauna cu zâmbetul pe buze.
• Menține-te mereu flexibil ca să poți învăța lucruri noi.
• In permanență încearcă să te dezvolți fizic, mental și spiritual.
• Nu fi niciodată mulțumit de nivelul la care ai ajuns și încearcă mereu să devii mai bun.
• Nu renunța niciodată, indiferent cât de dificil este obiectivul pe care vrei să îl atingi.

In dojo-ul din Matsuyama portretul lui în care zâmbește, veghează și acum asupra elevilor, parcă spunându-le: „Acum este rândul vostru să duceți mai departe Ashihara Karate”.

In Japonia, templele Shinto sunt în general înconjurate de o pădure de bambus, ca o barieră sacră între bine și rău. Este fascinant cum bambusul, această plantă extrem de flexibilă și cu rădăcini puternice, are în același timp incredibil de multe întrebuințări. Este folosit ca material de construcție, fibră pentru material textil, arme albe dar și instrumente muzicale, hrană pentru oameni și animale sau chiar medicamente în medicina tradițională orientală.

Pentru cei care au contribuit la scrierea acestei cărţi, în mod sigur acei ani au constituit o perioadă de formare a caracterului lor şi poate chiar busola care i-a călăuzit mai departe, în anii ce au urmat. Fiecare a aplicat în viaţă cum a știut mai bine ceea ce a învățat în micul dojo din Brașov, iar oriunde a ajuns în lume, a purtat în inima sa amintirile și lecțiile învățate acolo. Paginile care urmează, descriu cu entuziasm întâmplările şi experiențele lor, începând cu iunie 1986, până spre finalul anului în 1991. Pentru generațiile mai tinere, acesta poate reprezenta un exemplu și o dovadă vie a faptului că atunci când ești pasionat cu adevărat de ceva în viață, totul este posibil, indiferent de greutățile întâmpinate.

de Sorin Popa

În curând cartea va fi disponibilă pentru achiziționare!